De ce ne fascinează muzeele comunismului, deschise în România, deși am simțit pe pielea noastră acea perioadă de tristă amintire

Comunismul este o perioadă de tristă amintire pentru cei mai mulți dintre români. Desigur, cei care au trăit, efectiv, pe pielea lor totul se află acum la vârsta înțelepciunii, iar ceilalți, care nu existau atunci sau erau prea mici ca să înțeleagă, au ascultat poveștile celor dintâi și s-au oripilat.

M-am întrebat mereu de ce oamenii sunt atât de fascinați de acea perioadă. Inclusiv eu mă încadrez în această categorie.

E adevărat, la Revoluție aveam trei ani și ceva, însă se pare că eram suficient de mare pentru a-mi aminti ceea ce am văzut, în acele momente, la televizor.

Se face că mă aflam în camera „de televizor” a bunicilor mei, vedeam frânturi din dramaticele scene derulate la tv și mă bucuram nespus. Un copil de trei ani și ceva țopăind ca un iepuraș pentru că Ceaușescu și soția lui, Elena, au fost împușcați. Libertate!

Mă gândesc chiar și-acum cum această scenă ar putea fi inclusă într-un film cu și despre Revoluție. Mă bucuram de bucuria adulților, fără să știu exact de ce se bucurau ei.

Mai târziu, când am crescut, am început să înțeleg motivul bucuriei celor mari, de atunci. M-am documentat, am aflat povești, am comparat povești și am ajuns la concluzia că o asemenea perioadă nu ar trebui să se mai repete vreodată. Nu la noi, nu în altă parte.

Din păcate, istoria are un talent extraordinar de a se face uitată și de a fi repetată. Cu trecerea anilor, amintirile traumatizante își pierd din intensitate și tind să devină mai ușor de digerat.

Muzeele dedicate comunismului, fascinante pentru românul anului 2022

De curând, drumurile m-au dus la Brașov. Trecând pe Bulevardul Eroilor, mi-a fost dat să observ, pe una dintre coloanele din fața unui clădiri, un afiș care mă chema la Muzeul Amintirilor din Comunism. „Unde o fi ăsta?”, am întrebat. „Uite-l chiar aici, lângă noi”, mi-a spus persoana în compania căreia mă aflam.

Evident, am intrat. Era pentru prima oară când intram într-un astfel de muzeu, cu toate că nu neaparat prima oară când mi-am dorit să fac asta.

Muzeul Amintilor din Comunism este ceea ce trebuie. Imediat ce intri aici și plătești taxa de intrare, ești anunțat că ai voie să faci poze, să postezi ce vrei, unde vrei și rugat le dai o mână de ajutor întru popularizarea muzeului. Ba chiar, poți sta într-o cafenea construită în spiritul celor de demult, dacă ai chef de-un „Brifcor”.

În general, aici ai șanse reale să vezi obiecte care îți pot părea familiare, dacă nu te-ai născut după anii 2000.

Magnetofoane, mașini de spălat vechi, un aragaz cu picioare, un aspirator „bolovan” – pe toate ți le vei aminti din copilărie, perioada în care părinții sau bunicii tăi aveau, poate, așa ceva prin gospodărie.

Bașca, clasicul mini-pian pe care părinții tăi ți l-au cumpărat deja dezacordat și păpușile Arădeanca, puse la loc de cinste pe recamierul din camera copilăriei tale.

Tot aici vei avea ocazia să vezi și acest pian (vezi în fotografia de mai jos), de data aceasta adevărat, dar dezacordat și el. Sunt slabe șanse să-l fi avut acasă, de vreme ce nu pare exact genul de obiect la care să fi avut acces tot muncitorul tovarăș de rând, însă îți va demonstra cum arăta o casă comunistă într-o familie ceva mai răsărită, eventual una înfiptă bine în regim.

Pentru cei ce s-au născut un pic mai târziu, asemenea obiecte s-ar putea să pară curioase, iar în lipsa unei experiențe reale, există posibilitatea ca ei nu înțeleagă dimensiunea reală a problemei, în sine.

Colecția de televizoare pe care rulează Dallas, unul dintre puținele motive de bucurie din perioada comunistă în cazul multor oameni, mi-a amintit de un alt moment din copilăria mea, petrecut la bunici.

Ca în orice sat, femeile aveau obiceiul, chiar și în acea perioadă, de a ieși pe la colțuri, în „găști”, cu scopul de a povesti una-alta. Mai o bârfă, mai o rețetă, știi cum stă treaba.

Cât rula Dallas, nu vedeai nici țipenie de gospodină pe stradă, cartierul arătând mai pustiu ca o scenă din vestul sălbatic al lui Clint Eastwood.

Imediat după ce se termina episodul din Dallas, toată lumea se întorcea la „post”, pentru a discuta, de data aceasta, ce au mai făcut JR, Pamela sau Bobby. Chiar așa, cine l-o fi ucis, până la urmă, pe JR?

Când nu tranșau soarta lumii ( adică absout totul în afară de glumele despre Ceaușescu, pentru care puteai fi trimis în cele mai adânci subsoluri ale Securității), gospodinele se „relaxau” la nesfârșitele cozi la lapte, ouă, zahăr sau „adidași” (dacă nu știi ce înseamnă, aceasta era denumirea dată de popor copitelor de porc pe care le puteai cumpăra pentru a face supă, piftie și orice altceva).

Imediat ce ajungeau acasă, tot ele, gospodinele comunismului, își așezau șacoșele „pline cu de toate” în cămară și ștergeau praful de pe televizorul pe care stătea celebrul mileu cu pește de sticlă pe el.

„Aveam copil mic, mă trezeam la trei dimineața, treceam printr-un șantier plin de câini vagabonzi, ajungeam la rând la lapte, lăsam sticlele goale acolo, dar mai stăteam puțin prin preajmă, de teamă să nu-și așeze nimeni sticlele în fața mea, cu toate că nu eram prima, eram în urma a zeci de metri de pungi cu sticle goale.

Într-o dimineață, țin minte că cineva a legat cu o sârmă toate sacoșele cu sticle goale, apoi a agățat sârma de tramvai. Când a plecat tramvaiul, se auzea zdrang-zdrang, cum se izbeau și spărgeau sticlele de astfalt. Era zgomotul de disperare al unui om care nu mai prindea niciodată rând la lapte pentru că, probabil, se trezea cu cinci minute mai târziu decât alții”, a declarat, în exclusivitate pentru Playtech.ro, Viorica Mihalache.

„Și îmi mai amintesc cum m-am bucurat enorm să prind un kilogram de cârnați la magazin. Mai mult nu se dădea și era sărbătoare când prindeai chiar și atât. M-am întors acasă bucuroasă cu cârnații. Când am început să îi pregătesc pentru mâncare, dintr-unul a căzut o bucată de hârtie bej. Am început să mă uit cu atenție și am observat că era hârtie de sac înmuiată, mărunțită și combinată cu puțina carne din cârnați.

Văzând așa, i-am desfăcut pe toți pentru că nu voiam să mâncăm așa ceva și să ajungem la spital. Din kilogramul ăla de cârnați, am ajuns să folosesc jumătate. Astăzi i-aș arunca de tot, însă atunci ne era foame pentru că nu se găsea mai nimic, așa că am pigulit toată carnea. Am făcut niște chifletele amărâte”, ne-a mai spus Viorica Mihalache.